Trairi, teama de dentist si un Smile-makeover.

Postura din care scriu azi este cel putin inedita si usor inconfortabila, pentru ca nu mi-e la indemana sa scriu despre mine, cu atat mai mult cu o fac acum din ipostaza de pacient. Una pe care am urat-o toata viata, din simplul motiv ca am inceput-o cu stangul.

In copilarie, petrecuta la tara, la bunici, acum mai bine de 30 de ani, sa te speli pe dinti era ceva aproape de domeniul fantasticului. Si, ca orice copil crescut de bunici, aveam parte de dulciuri in orice cantitate si in orice moment. Toate astea s-au tradus, printre altele, cu dintii de lapte complet distrusi. Dar – pentru ca din multe puncte de vedere, se pare ca lucrurile nu se schimba nici la 30 de ani distanta – doar erau dintii de lapte, urmau sa fie inlocuiti de cei permanenti, deci nu cariile nu erau o mare problema.

Ba erau, imi amintesc si acum durerile si abcesele, plus disconfortul creat de faptul ca, desi copil, constientizam totusi ca aspectul ma complexa. Era un motiv in plus pentru care ma feream de copiii din jur – felul in care aratau dintii mei nu trecea neobservat. Stim cu totii cat de “sinceri“ pot fi copiii.

Imi amintesc ca in clasa a doua, aveam deja cel putin o parte din dintii definitivi, am mers pentru prima oara la dentist. Pentru incisivii frontali, definitivi la momentul acela, care erau aproape complet cariati. S-a lucrat fara anestezie, a fost nevoie de mai multe vizite, toate extrem de dureroase si traumatizante. Nu-mi amintesc ca medicul sa-mi fi spus ceva despre spalatul pe dinti, poate a avut o discutie cu bunicii, insa cert e ca am continuat sa nu ma spal pe dinti. N-am mai ajuns de atunci la dentist decat in caz de durere. Eram in liceu cand mi-a fost plombata o masea, cu amalgam, la recomandarea medicului, din motive de rezistenta. Apoi, nu mult mai tarziu, am trecut prin doua rezectii apicale, repetate la scurta vreme dupa ce am nascut. Desigur, tot pe incisivii frontali distrusi in copilarie.

La scurta vreme dupa ce am ajuns la MTC, mi-am luat inima in dinti si m-am programat la o consultatie. Dupa igienizare, primul lucru de care s-a ocupat medicul meu de atunci a fost sa-mi inlocuiasca amalgamul de pe vremuri cu un material obisnuit de obturare. Mi-a vorbit despre toxicitatea lui si despre efectele sale in timp asupra intregului organism. Pe langa asta, mi-a explicat cum sa ma spal corect pe dinti si mi-a facut cunostinta cu periutele interdentare si su scobitorile cu ata dentara. Sincer va zic, mi s-au parut una dintre cele mai mari inventii dintotdeauna. Asta se intampla prin 2013.

Din pacate, relatia mea cu medicul dentist, la modul general, in afara de igienizari periodice si cate-o carie pe care reusea medicul sa ma convinga sa o fac din cand in cand, nu s-a imbunatatit. Iar asta din cauza ca, desi lucram intr-o clinica dentara, imi stiam bine colegii, stiam ce pot face, cum lucreaza, ce materiale si ce tehnologie folosesc, nu reuseam sa-mi depasesc teama. De fiecare data cand ma asezam pe scaun, inima mi-o lua razna, transpiram instantaneu si nu voiam decat sa plec si sa nu ma mai intorc. Intre timp, problemele mele au continuat sa avanseze, asa ca in scurta vreme mi-a fost si mai teama, dar si rusine sa fac ceva. Cam asta e cercul vicios in care m-am invartit ani de zile, pana cand Razvan Savu m-a intrebat intr-o zi :

Pana la urma, tu cand ai de gand sa-ti faci dintii ?

M-am blocat, imi amintesc ca m-a luat panica instantaneu, dar a reusit pana la urma sa ma faca sa-i spun ca mi-e frica. Si ca, oricat de greu ar fi de inteles, mai ales pentru ca sunt langa ei de atata vreme, asta e motivul care ma tine departe de scaunul stomatologic. Sincer va spun, daca nu era el, nu cred ca as fi facut-o. Mi-a dat timp pana m-a pus in fata faptului implinit. Am inceput usor, consultatie, protocol foto, tot tacamul, m-am familiarizat usor-usor cu postura de pacient. N-a fost usor deloc, m-am dus in continuare cu teama la fiecare programare, dar cumva faptul ca reusisem sa pornesc de undeva si ca nu mi se intamplase nimic intre timp au facut lucrurile mai usoare. N-a fost simplu, probabil ca increderea in medic a fost esentiala in cazul meu.

Ceea ce vreau sa spun, pentru toti cei care se recunosc in ce am scris pana aici, este ca exista speranta. Va doresc sa gasiti medicul care sa stie sa va scoata din carapace, sa va convinga sa urcati pe scaun si sa continuati. Eu am fost uimita sa descopar ca, de la un punct incolo, ma duceam cu hotarare la programari. N-as fi crezut ca voi ajunge vreodata in punctul asta.

Din punct de vedere medical, iata in ce a constat cazul meu – pana acum. Pentru ca probleme mai sunt, dar de data asta mi-am promis ca o duc pana la capat.

• Radiografii & sedinta foto – panoramica, bitewings, fotografii intra si extraorale, dar si portret – pentru evaluarea statusului dentar si Digital Smile Design (daca va place sa fiti in centrul atentiei, etapa asta o sa va placa!)

• Consultatie si plan de tratament: Razvan a considerat ca in cazul meu ar fi potrivite fatetele dentare ceramice, insa cum incisivii frontali nu erau in starea necesara, a preferat pentru ei coroane dentare din ceramica (sincer, nu m-as fi gandit vreodata ca o sa am fatete, la cum imi stiam dantura!)
• Amprentare digitala si analoga – pentru DSD si dintii provizorii (aici n-am prea multe comentarii, doar ca partea digitala e muuult mai comoda si rapida – dintii sunt scanati cu un scanner intraoral, imaginile ajung intr-un soft care le pune cap la cap si realizeaza un model tridimensional al danturii)

• Pregatirea danturii in vederea aplicarii fatetelor si coroanelor – indepartare plombe vechi, slefuire (ma asteptam sa dureze si sa fie complicat, stiam ce probleme am, dar s-a rezolvat rapid. In plus, anestezia a salvat, inca o data, situatia :D)

• Digital Smile Design si mock-up motivational: proiectarea digitala a noului zambet, transpunerea intr-un model provizoriu, sedinta foto, vizualizare si analiza imagini (mi s-a aplicat propriu-zis pe dinti o “macheta “ a noului design al zambetului, apoi am facut – iar! – fotografii. Dar am inteles de ce: am putut sa vad cum va arata zambetul meu la finalul tratamentelor.)

• Cimentare fatete si coroane provizorii – necesare pana in momentul in care cele definitive aveau sa fie realizate in laboratorul de tehnica dentara.
• Cimentare definitiva fatete si coroane definitive – cred ca a fost etapa care a durat cel mai mult, asta ar fi cam singura neplacere. Dar a meritat, zic eu 🙂

Schimbarea e mare, iar dupa atat de mult timp in care am fost stresata de dintii mei si am incercat sa-mi ascund zambetul cu fiecare ocazie, am descoperit ca mi-era greu sa ma reobisnuiesc sa zambesc. Am constientizat cu tristete ca teama m-a facut sa pierd mult timp, in care problemele n-au disparut, asa cum speram, ci dimpotriva, s-au agravat. Imi pare rau ca am asteptat atat, insa incerc sa vad partea buna a lucrurilor, si-anume ca mi-am invins una dintre cele mai mari temeri. Sincer, nu-mi vine sa cred ca toate astea se intampla in realitate, ca vorbesc deja la trecut despre experienta asta, cat de mare e diferenta intre cum ma asteptam sa fie si cum a fost de fapt.  Acum, ma suprind zambind fara sa duc imediat mana la gura ca sa-mi ascund dintii, rad cu toata gura, prietenii ma intreaba ce-am patit de sunt asa vesela, asta dupa ce tot ei imi spuneau nu demult ca ar trebui sa zambesc mai des. Cine sa-i mai inteleaga …